Judecătoria Sectorului 3 București a hotărât, prin Sentința civilă nr. 7248/26.07.2022, că sunt îndeplinite condițiile necesare pentru a stabili temeinicia unei acțiuni prin care debitorul urmărește stingerea obligațiilor contractuale, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 77/2016, raportat la art. 8 alin. (5) din Legea 77/2016.
Prin hotărârea astfel pronunțată, instanța a stabilit că acțiunea de constatare a stingerii obligațiilor de plată poate fi formulată inclusiv de debitorul față de care continuă demersurile de executare silită, cu toate că, anterior, a avut loc vânzarea forțată a imobilului ipotecat. Deși soluția se află printre puținele favorabile debitorului aflat într-o astfel de situație, instanța de control judiciar a confirmat măsurile dispuse de prima instanță, prin respingerea apelului formulat de creditorul bancar.
Ne bucură această soluție în contextul în care clienții noștri figurau în evidențele băncii cu o sumă restantă echivalentă a peste 150.000 Euro, în contextul în care plătiseră deja câțiva ani rate la credit și apartamentul ipotecat fusese valorificat de către bancă într-o procedură de executare silită.

Redăm în continuare considerentele pentru care Judecătoria Sectorului 3 București a dispus în sensul constatării stingerii datoriilor izvorâte din raportul juridic analizat, față de imposibilitatea menținerii utilității sociale a contractului, prin adaptarea acestuia.

În ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru a fi admisă o acţiune de stingere a obligațiilor contractuale, instanţa reţine că acestea sunt cele prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016 raportat la art. 8 alin. 5 din Legea 77/2016.
Prima condiţie, prevăzută la 4 alin. 1 litera a din Legea 77/2016 este îndeplinită. În acest sens, instanţa reţine că reclamanții au calitatea de consumator în sensul art. 1 alin. 2 din Legea 77/2016 coroborat cu art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. Prin urmare, singurul criteriu pentru a determina dacă o persoană are sau nu calitatea de consumator este criteriul obiectiv, respectiv acela de a analiza dacă persoana a încheiat contractul acţionând în scopuri din afara activităţii sale profesionale. Or, în prezenta cauză, reclamanții au încheiat contractul de credit în scopul achiziţionării unui imobil, activitatea care nu se circumscrie sferei sale profesionale, aspect care reiese din însuşi contractul de credit încheiat între părţi.
Prin urmare, instanţa reţine că reclamanții au calitatea de consumator, o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 2 din Legea 193/2000 este conformă cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie de la Luxemburg (Hotărârea Costea contra României, C-110/14, EU:C:2015:538, punctul 21) care a statuat că singurul criteriu pe care instanţele trebuie să-l aibă în vedere la momentul analizării caracterului de consumator este criteriul obiectiv, respectiv dacă persoana a acţionat în afara activităţii sale profesionale, comerciale sau industriale.
Instanţa constată că este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din Legea 77/2016 având în vedere că obiectul contractului l-a constituit acordarea unui împrumut în valoare de 177.100 CHF, situându-se astfel sub limita prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. b din actul normativ menţionat.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 4 lit. c din Legea 77/2016, instanţa constată că şi aceasta este îndeplinită, creditul fiind garantat cu ipotecă asupra imobilului care a fost executat silit, având în vedere pe de o parte că din cuprinsul contractului rezultă că scopul acestuia a fost acela de a achiziţiona o locuinţă.
Referitor la cea de-a patra condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea 77/2016, respectiv aceea ca debitorul consumator să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, instanţa constată că la dosarul cauzei a fost depus certificatul de cazier judiciar al reclamanților (f.18-19) din care reiese că reclamanții nu au fost condamnați pentru vreo infracţiune.
În acest context, referitor la condițiile privitoare la întocmirea notificării, contrar susţinerilor pârâtei, instanţa arată că singura obligaţie pe care o are consumatorul care formulează o notificare în temeiul Legii 77/2016 este să detalieze condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. a–d din Legea 77/2016, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 alin. 1 din Legea 77/2016 mai sus citate, revenind creditorului, conform art. 7, obligaţia de a dovedi omisiunea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a notificării de dare în plată, prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), astfel cum rezultă din prevederile art. 8 alin. 5 rap. la art. 4 alin.1 ind. 3 din Legea 77/2016.
Din cercetarea notificării de stingere a obligațiilor rezultă că reclamanții au detaliat condițiile de admisibilitate, astfel încât orice critică a pârâtei în legătură cu notificarea nu poate fi primită.
În ceea ce privește îndeplinirea condiției privind impreviziunea, instanța reține că și această condiție este îndeplinită, fiind incident cazul de impreviziune prevăzut de art. 4, alin. 1 ind. 1, litera a din Legea nr. 77/2016, potrivit căruia reprezintă impreviziune situația în care pe durata executării contractului de credit, cursul de schimb valutar, aplicabil în vederea cumpărării monedei creditului, înregistrează la data transmiterii notificării de dare în plată o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit. În vederea calculării procentului de 52,6% se va avea în vedere cursul publicat de Banca Națională a României la data transmiterii notificării de plată și cursul de schimb publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractului de credit.
În acest sens, din verificările efectuate de instanță în ceea ce privește evoluția cursului valutar RON/CHF pe site-ul www.cursbnr.ro rezultă că, cursul CHF publicat de Banca Națională a României la data încheierii contractul de credit, respectiv 07.04.2008, era de 2,3394 lei pentru 1 CHF, iar cursul valutar CHF publicat de Banca Națională a României la data transmiterii către intimată a notificării privind stingerea datoriilor, 23.12.2021 era de 4.7496 lei pentru 1 CHF ceea ce reprezintă o creștere de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit.
Totodată, este îndeplinită condiția privind menținerea pragurilor valorice de creștere a cursului CHF de peste 52,6% față de data încheierii contractului de credit în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării de dare în plată, având în vedere că din verificările efectuate pe site-ul https://www.cursbnr.ro/grafic-valute rezultă că cursul de schimb CHF s-a menținut în ultimele 6 luni anterioare transmiterii notificării la valori de peste 4.49 RON.
Astfel cum a reținut Curtea Constituțională a României în paragraful 55 din Decizia CCR 731/2019, ,,Dat fiind că prezumţiile cuprinse în legea analizată sunt reglementate în favoarea debitorului, creditorul are doar dreptul de a demonstra faptul că debitorul obligaţiei nu îndeplineşte condiţiile ce se subsumează cazului de impreviziune invocat. Odată întrunite condiţiile subsumate unui asemenea caz, creditorul nu mai poate face proba contrară, în sensul că acea consecinţă a faptului cunoscut demonstrat şi probat nu ar fi faptul necunoscut expres indicat şi concretizat de legiuitor; cu alte cuvinte, odată ce s-a demonstrat că debitorul se află în ipoteza prezumţiei, creditorul nu poate proba că nu ar exista impreviziune în contractul de credit. Rezultă că legea nu permite instanţei judecătoreşti/creditorului ca din condiţiile stabilite la lit.a-d) şi îndeplinite de către debitor să poată trage o altă concluzie contrară prezumţiei instituite. Prin urmare, verificarea condiţiei de admisibilitate referitoare la impreviziune presupune doar determinarea faptului cunoscut, duelul judiciar limitându-se la acest aspect. Astfel, în concepţia legii, debitorul probează faptul cunoscut prin notificarea depusă creditorului, iar dacă acesta din urmă nu este de acord cu aceasta, trebuie să demonstreze inexistența faptului cunoscut.”
Conform considerentelor Curții Constituționale din decizia 432/2021 (par. 39), potrivit noului cadru normativ, fluctuațiile valutare de peste 52,6% reprezintă impreviziune, astfel că instanțele judecătorești nu mai au competența de a decide ele însele dacă sau în ce măsură fluctuația valutară poate fi calificată drept impreviziune sau risc inerent sau supraadăugat. Întrucât legea a reglementat, pe calea unei definiții legale, o prezumție absolută de impreviziune, instanța judecătorească trebuie să o aplice.
Prin urmare, având în vedere îndeplinirea condiției prevăzute la art. 4, alin. (1^1), litera a) din Legea nr. 77/2016, în favoarea debitorilor din contractul de credit operează prezumția absolută de impreviziune. Contrar susţinerilor intimatei, instanţa apreciază că nu trebuie îndeplinite cumulativ cazurile prevăzute de art. 4 alin. 1 ind. 1 din Legea 77/2016, legiuitorul prevăzând două cazuri distincte de impreviziunea la art. 4 alin. 1 ind. 1, astfel cum rezultă din interpretarea textului, legiuitorul nefolosind conjuncţia „şi”, astfel încât să se poate aprecia că suntem în prezenţa unor condiţii cumulative.
Fiind constatat cazul de impreviziune, în speța de față trebuie stabilit care sunt efectele acesteia cu privire la raporturile dintre părți, având în vedere că potrivit art. 4 alin.(4) din Legea nr. 77/2016, echilibrarea şi continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilităţii vădite a continuării sale.
Sub acest aspect, prin aceeași decizie nr. 432/17.06.2021 Curtea Constituţională a reţinut că, de principiu, o cauză întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 77/2016 poate parcurge 4 faze (2 extrajudiciare și 2 judiciare), iar în cadrul acestei proceduri, se interpune art. 4 alin. (4) din lege, care stabilește că „Echilibrarea și continuarea contractului de credit sunt prioritare. Încetarea contractului de credit va putea fi dispusă doar în cazul imposibilității vădite a continuării sale”. Rezultă că întreaga procedură reglementată de Legea nr. 77/2016 include ideea de adaptare a contractului, astfel că fiecare fază a acestei proceduri implică aplicarea cu prioritate a soluției de adaptare a contractului în raport cu cea de încetare a acestuia (paragraful 47).
Curtea a mai reţinut că în cele două faze extrajudiciare cele două părți pot negocia atât adaptarea, cât și încetarea contractului de credit, iar dacă se ajunge la un acord în acest sens, fără intervenția instanței, fie creditorul nu mai formulează contestație, fie debitorul nu mai formulează acțiunea în stingerea creanței, după caz. Optându-se pentru soluția adaptării contractului se ajunge la evitarea încetării contractului de credit prin darea în plată a bunului imobil ipotecat, ceea ce reprezintă o aplicare fidelă a art. 4 alin. (4) teza întâi din lege. Prin urmare, dacă art.4 alin. (4) teza întâi din lege este o reglementare de principiu care privește relația dintre debitor și creditor, atrăgându-le atenția asupra necesității menținerii utilității sociale a contractului de credit, teza a doua aduce în discuție obligația instanței judecătorești de a aplica – în mod prioritar – soluția adaptării contractului (paragraful 48).
De asemenea, învestirea instanței nu se poate realiza decât prin contestație, care are ca obiect verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a procedurii reglementate, sau printr-o cerere, care are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor. Chiar dacă instanța nu este învestită cu o cerere de adaptare a contractului, iar legea nu reglementează, în mod expres, adaptarea contractului ca soluție pe care instanța ar putea să o pronunțe nu înseamnă că efectele impreviziunii în mod inexorabil echivalează cu încetarea contractului.
Din contră, odată stabilită existența impreviziunii conform art. 4 din Legea nr. 77/2016, instanța judecătorească trebuie să fie preocupată de menținerea utilității sociale a contractului chiar prin aplicarea în temeiul textului criticat a dispozițiilor art. 969 și 970 din Codul civil din 1864 sau ale art. 1.271 din Codul civil, după caz, astfel că aceasta va putea dispune fie adaptarea, fie încetarea contractului de credit (paragraful 49).
Prin urmare, Curtea a reţinut că cererea formulată în temeiul art. 8 alin. (1) din lege are ca obiect pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligațiilor născute din contractul de credit ipotecar și să se transmită dreptul de proprietate către creditor, ceea ce înseamnă că legiuitorul a indicat finalitatea extremă ce poate rezulta din constatarea impreviziunii. Cu alte cuvinte, interpretând în mod coroborat art. 4 alin. (4) teza a doua și art. 8 alin. (1) din Legea nr.77/2016, Curtea reține că dispunerea soluției de încetare a contractului de credit, ca efect al impreviziunii, implică în mod inductiv imposibilitatea adaptării sale. Or, cum judecătorul are obligația legală de a da prioritate soluției de continuare a contractului, iar adaptarea reprezintă o astfel de soluție, rezultă că cererea întemeiată pe art. 8 alin.(1) din lege urmărește încetarea contractului, dar numai ca o soluție de ultimă instanță. Astfel, această cerere, indiferent de existența sau nu a unei cereri distinct formalizate de adaptare a contractului, vizează, în mod implicit, mai întâi adaptarea, iar, în măsura în care această soluție nu este posibilă, încetarea contractului (paragraful 50).
Aşadar, în interpretarea dată de Curtea Constituţională articolului 4 alin.(4) din Legea nr. 77/2016, aceasta a arătat că soluţia adaptării contractului trebuie să fie prioritară, în măsura în care este posibilă menţinerea utilităţii sociale a contractului, independent de existența sau nu a unei cereri având acest obiect. Încetarea contractului reprezintă finalitatea extremă care poate rezulta din constatarea impreviziunii şi care nu poate fi dispusă decât în cazul în care este imposibilă adaptarea.
Instanța apreciază că în cauză nu este posibilă adaptarea contractelor de credit, având în vedere că imobilul ipotecat a fost adjudecat, existând astfel o imposibilitate vădită a continuării sale.
Prin urmare, având în vedere că nu este posibilă menţinerea utilităţii sociale a contractelor prin adaptarea acestora, instanța va constata stinse datoriile ce izvorăsc din acestea.
Ca atare, faţă de prevederile art. 8 alin. 5 din Legea 77/2016, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016, reclamanții fiind supuși unor măsuri de executare silite după vânzarea la licitaţie a imobilului ce a format obiectul garanţie, iar intimata nu a contestat şi nici nu a dat curs notificării formulată de reclamantă la data de 28.12.2021, instanţa va admite cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți și va constata stinse obligaţiile debitorilor, născute din contractul de credit ipotecar.