Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a hotărât, prin Decizia civilă nr. 1000/15.04.2022, că sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a executorului judecătoresc, în vederea reparării prejudiciului cauzat debitorului prin refuzul nejustificat de a permite studierea dosarului de executare silită, dispunând în sensul obligării acestuia la achitarea contravaloarea facturii privind fotocopierea integrală a dosarului de executare, factură ce a fost achitată anterior de către debitor. Drept consecință, a fost schimbată în tot hotărârea primei instanței și admis apelul debitorului, Decizia Tribunalului București rămânând definitivă.
Redăm în continuare considerentele pentru care Tribunalul București a constatat o culpă a executorului judecătoresc dat fiind faptul că acesta nu a permis studierea dosarului execuțional de către debitor, obligându-l pe debitor să suporte contravaloarea fotocopierii dosarului execuțional ce se voia a fi studiat.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că fapta ilicită a intimatului constă în refuzul nejustificat al acestuia de a-i permite apelantului (debitorului) să studieze dosarul de executare.
Astfel, potrivit art. 646 alin. 1 C.p.c., „Creditorul și debitorul au dreptul să asiste, personal sau prin reprezentanții lor, la efectuarea tuturor actelor de executare, să ia cunoștință de actele dosarului de executare și să obțină adeverințe și copii de pe aceste acte, certificate de executorul judecătoresc, pe cheltuiala părții interesate, iar atunci când se consideră vătămate în drepturile ori interesele lor legitime, pot contesta actele de executare sau executarea silită însăși, în termenele și condițiile prevăzute de lege. Acest drept îl au și alte persoane care justifică un interes ocrotit de lege”.
Acest text de lege prevede 2 drepturi distincte ale debitorului, respectiv de a lua cunoștință de actele dosarului de executare si de a obține adeverințe și copii de pe aceste acte, aspect ce rezultă dincolo de orice dubiu din folosirea conjuncției „și”. Or, dacă legiuitorul ar fi dorit ca debitorul să poată lua cunoștință de actele de executare doar prin obținerea unor copii de pe acestea, ar fi menționat în mod expres acest aspect.
Susținerea intimatului în sensul că art. 646 alin. 1 C.p.c se referă la dreptul părții de a lua cunoștință de acte, însă doar prin comunicarea efectuată de executor, este vădit neîntemeiată.
Astfel, pe de o parte, textul de lege nu prevede o asemenea distincție, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă. Pe de altă parte, o asemenea interpretare nu poate fi primită, pentru că este evident că prin comunicarea actelor debitorul va lua cunoștință de acestea. În orice caz, tribunalul reține că interdicția debitorului de a studia actele din dosarul de executare, fiind o restrângere a unor drepturi, trebuia să fie reglementată în mod expres. Cu alte cuvinte, nu trebuie să existe un text expres care să-i confere debitorului acest drept (deși acest text există, așa cum s-a arătat), ci să existe un text care să îi interzică această posibilitate (ceea ce în mod evident nu este cazul; faptul că art. 53 alin. 3 din Legea 188/2000 prevede că un executor trebuie să pună la dispoziția părții documentele solicitate în termen de 5 zile, pe cheltuiala acesteia, nu înseamnă că debitorul nu ar avea dreptul să studieze dosarul).
În altă ordine de idei, este absurd a se susține că debitorul nu are dreptul de a studia dosarul de executare, față de următoarele argumente:
În primul rând, așa cum rezultă din jurisprudența constantă a CEDO, faza executării silite face parte din noțiunea de „proces”. Or, pentru a-i fi garantat dreptul la apărare și la un proces echitabil, debitorul trebuie să aibă dreptul de a studia actele din dosarul de executare. Astfel, din moment ce debitorul are posibilitatea de a studia un dosar al instanței, nu există niciun motiv de a i se interzice studiul dosarului de executare.
În al doilea rând, executorul nu este un particular, ci un organ investit cu exercițiul autorității de stat. Astfel, chiar dacă este sesizat de creditor, acesta nu este un angajat al creditorului, ci trebuie să respecte și garanteze, în egală măsură, drepturile ambelor parti, debitor și creditor. Or, din moment ce creditorul poate studia dosarul de executare, nu există niciun motiv pentru care debitorul să nu poată proceda la fel.
În al treilea rând, așa cum a reținut chiar și prima instanță, biroul executorului judecătoresc este obligat să aibă arhivă, registratură și secretariat. Prin urmare, acesta are toate pârghiile pentru a asigura debitorului (sau creditorului, după caz) posibilitatea de a studia dosarul de executare (bineînțeles, debitorul urmând a anunța această intenție, în prealabil, așa cum de altfel a și procedat apelantul din prezenta cauză).
În al patrulea rând, art. 664 alin. 4 C.p.c. prevede că la cererea de executare silită se atașează titlul executoriu în original sau în copie legalizată, după caz. Or, debitorul nu ar avea cum să verifice dacă titlul executoriu a fost depus în original, dacă nu ar putea să studieze dosarul de executare.
Nu în ultimul rând, legea prevede că debitorul poate obține copii de pe actele de executare, nefiind deci obligat să solicite copii de pe toate actele, ci doar de pe unele din acestea.
Or pentru a putea ști de pe ce acte de executare să solicite copii, este evident că debitorul trebuie să aibă posibilitatea de a le studia în prealabil. De asemenea, având în vedere costul deloc neglijabil al fotocopiilor (1 leu/pagină, de aproximativ 10 ori mai mult decât la un xerox normal), este posibil ca debitorul nici să nu solicite comunicarea unor copii xerox, ci să obțină copii prin alte mijloace, raportat la situația tehnologică actuală, cum ar fi efectuarea unor poze.
Prejudiciul este reprezentat de suma de 191,59 lei, reprezentând contravaloarea fotocopierii actelor de executare, pe care apelantul nu ar fi plătit-o dacă intimatul i-ar fi permis studiul dosarului de executare, fiind îndeplinită astfel și condiția legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
De asemenea, vinovăția intimatului este evidentă, rezultând din restrângerea nejustificată a drepturilor apelantului, iar art. 1357 alin. 2 Cod civil prevede că autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Cu toate că, în practică, o astfel de abordare este întâlnită la unii executori judecătorești, este necesar ca debitorul să cunoască care sunt și să solicite respectarea tuturor drepturilor de care acesta beneficiază, în ciuda statutului de urmărit silit. Mai mult, este necesar ca instanțele de judecată să sancționeze exercitarea oricărei profesii cu nesocotirea drepturilor legitime ale tuturor părților implicate sau care ar putea fi prejudiciate într-o astfel de situație.
